zona 11 Iunie, București
 PATRIMONIUL

F l o r i a n     S t a n c i u 

Vă dau dreptate când spuneți că o casă este întodeauna mai mult decât ziduri, relația cu strada, cu țesutul cu orașul întreg, așa cum îndeobște suntem noi tentați, la școală, să vorbim. Probabil că dincolo de morfologia urbană, sintaxă etc. există o miză existențială pe care abia dacă reușim s-o recuperăm, în fapt, să ne-o readucem în memorie. Probabil că tehnicalitatea și jargonul propriu cercetării orașului ecranează întâlnirea originară cu casa, locuirea. Posibil. În plus, există o întregă traiectorie a devenirii subiectului (cel ce cunoaște) ce-și reprezintă și tocmai că face acest travaliu „pune (dis-pune) în fața sa”, adică în afara sa, tot ceea ce cunoaște într-un spațiu asiguratoriu, reprezentabil. Astfel, lucrurile devin obiecte iar obiectele sunt, stiți asta, în ciuda promisiunii de obiectivitate, oarecum atârnate, căci țin de subiect, sunt reprezentate. Eu cred că este o miză aici, un simțămînt al ieșirii din încercuirea termenilor care mai degrabă obliterează decât clarifică, și este resimțit de cei ce își recunosc sieși că dispun de o terminologie gata făcută, gata de folosit, la îndemână.

Ce-i drept, invers, există și o nesfârșită poetică a proximităților teribil de periculoasă tocmai că este infinită și pe care o simți deja cum stă la pândă. Și pentru că nu lucrează cu negativul, cu opusul ei, pe celălalt versant al ei, retragerea, distanțarea. La atelier încercarea palidă a fost de a ieși de sub teroarea gata-făcutului, analizelor cunoscute, aplicării autorității intimidante a cifrelor, sociologia adică, „da”-ului extatic spus la tot ce se întâmplă, antropologia adică, teroarea socialului, etc. Travaliul „lipit” pe case, observanța directă, cercetarea de arhive, aproape discreta lipsă a înterpretărilor ci doar datoria față de precizie și păstrare prin desen, au fost, măcar ca dorință, materia atelierului. De ce numai atât? Pentru că „doar” asumând acest travaliu temporar și modest ceva este încercat: situația martorului care mărturisește asupra a ceva ce a văzut, la care a fost martor și, febril, încearcă să-l redea la infinit, fidel, scrupulos, fără să interpreteze faptele directe; a lucra în minus, în retragere, un mai degrabă nu sau un prefer să nu în felul lui Bartleby.  Structura de ființă a martorului este aceea că evenimentul la care a fost martor îl depășește la infinit. De aceea el doar descrie. Deci, deodată, cuvintele sunt scrupul, fidelitate, recunoaștere. Întocmai, desenul. Măcar fidelitatea ține de fides, de iubire față de ceea ce, în mod uluitor, este. Și este, există istoric, înaintea noastră. Evenimentul, Patrimoniul este ieșire în prezent, în deschis, este paradoxal mai întâi timp, iar în timp stă un orizont de sens. De aceea resimțim patrimoniul ca esențial. Iar faptul că uneori patrimoniul este neglijat sau distrus, cu atât mai mult se adeverește portanța sa. 

Așadar, ieșirea ca atare este patrimoniu iar Orașul ca artefact istoric este receptacolul material al acestei necontenite ieșiri în prezență. Cu alte cuvinte, deschisul precede orașul și nu invers. Despre preeminență este orașul și, implicit, patrimoniul, suntem moștenitorii acestui răspuns historial la o exigență originară. De aceea, orașul este emancipare originară către finitudine camuflată de cealaltă emancipare, poate, uneori, culturală, economică, de cele mai multe ori. Dar emanciparea nu este posibilă fără exigența latentă.

Omul este finitudinea însăși și abia acum, pe temeiul finitudinii, explicitarea moștenirii, patrimoniul poate căpăta sens, iar privirea este de acum re-cunoscătoare (rememorativă), patrimonială. Și plină de gratitudine: un subiacent mulțumesc adus lumii. Patrimoniul nu este numai al zonelor protejate, ci este perpetuu și, în mod exasperant, ubicuu.

Am mai spus-o, nostalgia originară nu este după ceva ce a fost ci după ceva ce nu a fost încă, nostalgia viitorului. Avem nostalgia patrimoniului, desigur, pentru care acest patrimoniu nu este decât o aproximare. Moștenirea vine, pe temeiul chemării, dinspre viitor, patrimoniul este „în viitor”. Probabil aceasta este tăietura neliniștitoare pe care o aduce cu sine orice interogare asupra patrimoniului și, mai ales atunci când este grav amenințat.

Amenințarea asupra a ceea ce este (ca balans aruncat între viitor și trecutul esențial) este unul asupra memoriei, evident. Iar cei ce renunță cu ușurătate la el nu mai pot auzi chemarea, exigența, ce vine dispre ce va veni și ce a fost și, totodată, nu mai pot spune nimic despre propriul sfârșit.

Florian Stanciu and Iulia Stanciu set up the architectural office "STARH" in 1996. Their works, in architecture, restoration and interior design, have been awarded prizes at the Architectural Biannual (they received the medals of the Architecture Section in 1996 and 1998, of the Interior Design Section in 2000, the President’s medal in 2000, and were nominated several times), at the Architectural Annual, Bucharest (prizes at the Restoration Section in 2008 and 2012) and were nominated to represent Romania (in 1999, 2001, 2005 and 2013) for Mies van der Rohe Awards. Their work has been published in the “Phaidon Altas of Contemporary World Architecture” (the 2004 and 2006 editions) and in several issues of “A10 Magasine for European Architecture”, Rotterdam. Their works were presented in the Romanian Pavilion at the Biannual of Architecture in Venice, 2000, 2004, 2006
They both have the PHD title in architecture and teach at “University of Architecture and Urbanism, Bucharest. (text from „Tower house” album – „Zeppelin Zoom” 2013)