Imobil str. G. Georgescu, nr.30 (în vechea numerotare: nr. 72 A și B)
Patrimoniul este o chestiune Administrativă sau Ontologică?

V l a d    A l e x a n d r e s c u

În fața degradării, uneori, iremediabile a unor imobile sau porțiuni întregi din patrimoniul construit, poți fi cuprins de sentimentul că ele îți aduc mărturia unor regiuni necunoscute ale ființei, a unei condiții ontologice diferite de cea pe care o cunoști. Familiaritatea locuirii de azi ți-e tulburată de peisajul unor altfel de forme, pe care le înțelegi în același timp cu decăderea lor, cu certitudinea condamnării lor la descompunere și la uitare.

 

Adesea, delabrarea sau ruina îți apar odată cu decăderea tipului însuși de locuire, de legăturilor umane și de organizare a gospodăriei pe care un astfel de imobil le presupun. Ești frapat, astfel, de stranietatea relațiilor ce țâșnesc de undeva din timp, de jocurile vieții și poate ale limbajului pe care oamenii ce au locuit în acel imobil și l-au însuflețit vreme de un secol-două le-au jucat, cu consecvență și cu sinceritate, fiind încredințați că aceasta este partea lor de realitate și de autenticitate. Stilul arhitectural, componentele artistice, coerența formelor îți vorbesc despre ancorarea acelei condiții în istoria cartierului, într-un urbanism și o administrație a orașului mai mult sau mai puțin funcționale, de care te despart obiceiuri și credințe.

 

Desigur, proprietatea certă e una din condițiile restaurării, regândirii și a refuncționalizării unor astfel de imobile. Dar legea împiedică administrația publică să contribuie la restaurarea unui monument istoric în proprietate privată. Nu este aceasta o prejudecată ce trebuie spartă? Dincolo de locuirea în interiorul formelor arhitecturale moștenite, aceste forme ele înseși nu aparțin oare colectivității? Reaproprierea și conservarea lor nu sunt o datorie a orașului? Legea care împiedică primăriile să investească în monumentele istorice aflate în proprietate privată mi se pare o prejudecată meschină, care limitează comunitatea în încercarea ei de a interveni în procesul accentuat al delabrării. A reurbaniza un monument înseamnă a avea puterea de a sparge această prejudecată și a-i familiariza pe oameni cu ideea că acele forme, pe care ei le văd de două sute de ani, le aparțin de drept. Că acea condiție ontologică, uneori stranie, face parte din plămada din care au fost și ei făcuți.

Vlad Alexandrescu (n. 1965) este profesor al Universităţii din Bucureşti (Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine), doctor în Filosofie al École des Hautes Études en Sciences Sociales (1995), director al Centrului de cercetare “Fundamentele Modernității Europene” (din 2001). Între noiembrie 2015 și mai 2016 a fost ministru al Culturii. Între 2006 și 2011 a fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Marele Ducat de Luxemburg.  În intervalele 1998-2000 şi 2003-2005 a fost preşedinte al Asociaţiei Române a Francofonilor Cercetători în Ştiinţe Umane. A publicat 4 cărţi personale şi a coordonat 4 volume colective în ariile sale de cercetare şi interes (Pascal, Descartes, Cantemir, Modernitatea timpurie, Pragmatică). Este autor al unor articole publicate în reviste ştiinţifice de prestigiu (Oxford Studies in Early Modern Philosophy, Intellectual History Review ş.a.) şi editor sau prefaţator al mai multor volume (R. Descartes, D. Cantemir, Tudor Vianu, J.L. Austin, André Scrima ş.a.). În 2005 a fost Mellon Fellow al ‘Warburg’ Institute, Londra. În 2012-2016, a fost director de proiect la Institutul de Studii Avansate Colegiul ‘Noua Europă’. În 2013 i s-a decernat Premiul P. G. Castex de către Academia de Ştiinţe Morale şi Politice, Paris, iar în 2014 Premiul "Nicolae Bălcescu" al Academiei Române. Din 2012, co-fondator și co-editor al revistei Journal of Early Modern Studies, indexată în ISI Web of Knowledge "Emerging Sources Citation Index".