V l a d    A l e x a n d r e s c u

​

În fața degradării, uneori, iremediabile a unor imobile sau porțiuni întregi din patrimoniul construit, poți fi cuprins de sentimentul că ele îți aduc mărturia unor regiuni necunoscute ale ființei, a unei condiții ontologice diferite de cea pe care o cunoști. Familiaritatea locuirii de azi ți-e tulburată de peisajul unor altfel de forme, pe care le înțelegi în același timp cu decăderea lor, cu certitudinea condamnării lor la descompunere și la uitare.

 

Adesea, delabrarea sau ruina îți apar odată cu decăderea tipului însuși de locuire, de legăturilor umane și de organizare a gospodăriei pe care un astfel de imobil le presupun. Ești frapat, astfel, de stranietatea relațiilor ce țâșnesc de undeva din timp, de jocurile vieții și poate ale limbajului pe care oamenii ce au locuit în acel imobil și l-au însuflețit vreme de un secol-două le-au jucat, cu consecvență și cu sinceritate, fiind încredințați că aceasta este partea lor de realitate și de autenticitate. Stilul arhitectural, componentele artistice, coerența formelor îți vorbesc despre ancorarea acelei condiții în istoria cartierului, într-un urbanism și o administrație a orașului mai mult sau mai puțin funcționale, de care te despart obiceiuri și credințe.

 

Desigur, proprietatea certă e una din condițiile restaurării, regândirii și a refuncționalizării unor astfel de imobile. Dar legea împiedică administrația publică să contribuie la restaurarea unui monument istoric în proprietate privată. Nu este aceasta o prejudecată ce trebuie spartă? Dincolo de locuirea în interiorul formelor arhitecturale moștenite, aceste forme ele înseși nu aparțin oare colectivității? Reaproprierea și conservarea lor nu sunt o datorie a orașului? Legea care împiedică primăriile să investească în monumentele istorice aflate în proprietate privată mi se pare o prejudecată meschină, care limitează comunitatea în încercarea ei de a interveni în procesul accentuat al delabrării. A reurbaniza un monument înseamnă a avea puterea de a sparge această prejudecată și a-i familiariza pe oameni cu ideea că acele forme, pe care ei le văd de două sute de ani, le aparțin de drept. Că acea condiție ontologică, uneori stranie, face parte din plămada din care au fost și ei făcuți.