L u i g i   P i n t a c u d a

​

​

Când am început să studiez Bucureştiul, acum mai bine de 10 ani, am fost copleşit de oraş: o capitală europeană care încerca să îşi găsească locul în urma unei perioade haotice. Oare puteam fi sigur dacă această perioadă se încheiase? Poate că haosul este o stranie caracteristică pentru orice intersecţie dintre culturi.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să explorez întregul oraş, fără preconcepţii şi fără vreo tentativă de a găsi o regulă generală care ar putea ordona acest oraş dinspre prezent către viitor. Am găsit o sumedenie de fragmente diferite, fiecare util spre a descrie diferite aspecte ale oraşului. Un oraş veşnic neterminat, pentru care marile proiecte au fost un eşec. După câţiva ani de studiu am înţeles că soluţia ar fi putut fi găsirea unor strategii de scară mică care să valorizeze energia fragmentelor şi aspectul oraşului. Cu toate acestea, aveam nevoie de un fir roşu capabil să lege toate aceste fragmente. Exista ceva imperceptibil, în această situaţie haotică o nouă ierarhie (îmi) apărea: care să fi fost motorul acestei noi ordini?

Ca orice capitală europeană, Bucureştiul atrage sediile centrale ale marilor companii, mărcile internationale şi capitalul. Chiar dacă oraşul nu a avut o strategie clară, toate corporaţiile au avut una: ele nu pot eşua în a se infiltra în ţesutul urban. Iniţial Bucureştiul a putut părea un magnet pentru aceste noi dezvoltări, dar din ce în ce a devenit mai clar că supermarketul (alimentat cu bani) este atractorul principal al dezvoltării oraşului: rolurile au fost evident inversate. Fenomenul este echivalent cu ceea ce în matematică este denumit “atractor straniu”: ceva care poate influenţa evoluţia unui sistem dinamic fără să îi aparţină; când atractorul nu este clar definit sau ordonat este considerat “straniu”.

Desenând o hartă cu toate aceste noi aşezări şi coroborîndu-le cu dezvoltarea oraşului, devine clar cum crearea unor noi fluxuri şi recalificarea unor zone în detrimental altora sunt efectele cele mai evidente. Zonele de la margine şi siturile industriale abandonate devin noile centre, din care oraşul se poate recompune.

Acest atractor straniu reprezintă o legătură urbană între principalele infrastructuri naţionale şi parte din coridorul IV pan-european. Nu afectează centrul oraşului, care în prezent este mai degrabă congestionat şi slab conectat cu aceste infrastructuri. Principala problemă este că acest proces nu are cum să configureze un oraş organic: doar zonele private sunt dezvoltate, iar noua lor configuraţie nu influenţează spaţiile publice, precum nici cartierele aferente. Riscă să formeze un alt strat într-un oraş compus din diferite straturi niciodată desăvârşite, detaşate unele de celelalte.

Visul pieţei libere cu fluxurile sale monetare a devenit o închisoare sclipitoare unde oraşul se simte liber, nefiind cazul. Dirijuirea acestei dezvoltări uriaşe este grea, dar nu ar trebui întreruptă, ci înţeleasă. Rolul guvernelor, al politicienilor, al practicienilor sau al cercetătorilor va fi să înţeleagă cum pot fi concepute spaţiile interstiţiale pentru a proiecta un oraş organic, în care fiecare parte să fie dezvoltată într-un fel propriu pentru a nu se pierde bogăţia unei astfel de complexităţi urbane.

În perspectiva coridorului pan-european VII / Dunărea putem să presupunem o altă influenţă din ce în ce mai puternică asupra Bucureştiului. Această dezvoltare uriaşă ar putea fi o rampă de lansare pentru acele părţi ale oraşului în care s-a investit foarte puţin. Deci ceea ce putem afirma este: da, Supermarketul este distopic. Dar trebuie să înţelegem cum acest proces distopic ar putea genera o dezvoltare pozitivă, utopică şi organică a întregului oraş.