Mazzocchio #3

Arhitectura cotidianului: Piețele Bucureștene

 

​

La Piață este acel loc al orașului contemporan unde o rutină prozaică precum cumpărăturile pot oferi o puternică experiență senzorială: mirosuri, gust, imagini, sunete. Acest loc complex este fața vizibilă a schimbului economic definit cu precizie pe fondul unei interacțiuni sociale și culturale.

Viața pe care o ducem este urbană. Modul nostru de a descoperi și înțelege lumea trece inevitabil prin faptul că locuim orașul contemporan care ne preexistă și suntem formați de ideologiile legate de acesta. Pentru a înțelege toate acestea, academia a oferit tradiția schemelor vizionare ale orașului generic, cu o miză socială implicită ori explicită. Istoria devine acumularea discursurilor despre cum orașul ar trebui închipuit; utopia este un asemenea moment de fantezie.

O alternativă pentru a înțelege și dezvolta orașul ar fi surprinderea sa ca o serie de fragmente corelate. Pentru a fi relevante, fragmentul trebuie să aibă stabilitate conceptuală, deschizându-se în același timp către celelalte. Prin această arheologie simulată[1], credem că este posibil să înțelegem mai nuanțat mediul urban.

Un astfel de fragmet relevant pentru a investiga structura urbană a Bucureştiului este Piaţa Agroalimentară. Aceasta are o lungă tradiţie, pornind de la vechile târguri şi maidanele spontane, unde oamenii se adunau şi schimbau bunuri, practici, sentimente, valori sau idei. Acest tip de spaţii neorânduite a fost un bun prilej de a stimula relaţiile comunitare. Aşa cum ne arată Dana Harhoiu în studiul ei original[2], acestea au funcţionat ca centre fizice şi mentale ale cartierelor, corespondent profan al Axis Mundi-ului parohial.

Mai apoi, în perioadele antebelice, aceste spaţii ale schimbului au fost instituţionalizate prin metabolizarea moştenirii îndepărtate a bazarului persan. Reimaginarea completă a oraşului, cu axele raţional-ordonatoare[3] care au brăzdat ţesutul urban medieval, a inventat un tip de infrastructură pentru salubrizarea comerţului. Construcţii precum Hala Traian, Matache, Amzei sau Hala Obor s-au instituit în locul sau în apropierea vechilor bătături ale maidanelor, acoperind întregul oraş istoric la o distanţă de pas.

Aşadar, a locui într-un cartier bucureştean a însemnat şi existenţa ritualului săptămânal de a merge la piaţă, unde orăşenii se întâlnesc cu ţăranii veniţi de la ţară pentru a-şi vinde produsele proaspete: roşii, castraveţi, salate, pepeni, mere, prune, ouă, lapte, smântână şi tot aşa. Astfel, relaţii personale au apărut.

Societatea actuală tinde să înlocuiască autenticul cu garanţia. Produsele sunt evaluate mai degrabă prin prisma atributelor cantitativ-măsurabile, cum ar fi preţul, data de expirare etc. Numai dacă aceste cifre reci se potrivesc, calitatea poate fi considerată. Scara urbană a pieţei (agroalimentare) este înlocuită de scara industrială a supermarketului, augmentată de infrastructurile pentru automobil.

Bucureştiul încă mai are pieţe, împrăştiate de jur împrejurul centrului. Acestea încă sunt un ingredient important al cartierelor şi al structurii urbane a zonei istorice. Afectate de inerţia societăţii, acestea reprezintă o contra-alternativă sănătoasă la  ideologia consumeristă generică, supermarketul.

​

Numărul 3 al revistei Mazzocchio aduce spre dezbatere o cercetare arheologică a acestor particularităţi ale pieţelor bucureştene: o analiză a situaţiilor lor urbane, a caracteristicilor fizice şi a arhitecturii care le găzduieşte, cu o privire generoasă despre cum acest tip de arhitectură infrastructurală poate deveni nobilă – rezultat al proiectului studenţesc care a avut loc la UAUIM în anul 2017[4].