Piata Unirii
 Piața aparține unor alte vremuri?

Ștefan Vianu

S-a născut în 1963. Este doctor în filozofie al Universității din Geneva, cu o teză coordonată de prof. Alain de Libera. A publicat articole în reviste străine (Revue de Theologie et de Philosophie) și românești (Revista de filozofie, Secolul 21, Idei în dialog, Arhitectura, Arhitext, Revue Roumaine de Philosophie) și două cărți de filozofie (Metafizica Spiritului de la Aristotel la Hegel, ed. Humanitas, 2005 ; Existență și Idee, ed. Eikon, 2016). In prezent predă filozofia și estetica la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din București.

Ș t e f a n   V i a n u

Piața înseamnă nu numai un tip de comerț a cărui origine se situează în cele mai vechi timpuri, dar și un anumit mod de a fi cu ceilalți, de a stabili un tip de relație efemeră, al cărei farmec este cel al schimbului rapid de cuvinte și de priviri între cumpărător și vânzător. Acest schimb merge uneori dincolo de simplul joc al întrebării și răspunsului:  comunicarea elementară se transformă într-un dialog, pe cât de simplu pe atât de spontan. Aceste schimburi, de bunuri și de cuvinte, la un loc cu forfota generală, formează atmosfera pieții, pe care o identificăm uneori (inconștient) cu o chemare. Dar cine sau ce ne cheamă? Atunci când poposim în piață, simțim vag chemarea unor vremuri apuse – în noi și mai ales în jurul nostru. Ca și cum un fragment din acele vremuri ar coborî în prezent, în piață, ar anima-o creând atmosfera specifică ce ne învăluie, ne pătrunde fără ca noi să realizăm acest lucru: trăire unică, în care trecutul se oferă simțurilor și trupului însuși, în măsura în care trupul acceptă să poposească în piață, și nu numai s-o traverseze. Cumpărătorul devine în mod aproape insensibil cel-care-se-plimbă, un “hoinar”, hoinarul despre care ne vorbesc unii poeți ai secolului 19. Renunțând la ritmul trepidant al vieții de zi cu zi, el descoperă în atmosfera pieții acel “ceva” ce nu aparține cu totul lumii de azi. Nu un “dincolo” de cotidian, ci, într-o manieră cvasi-poetică, un alt cotidian. Scriitori și călători de altădată percepeau piețele publice ca locuri în care separația dintre actor și spectator era înlăturată, oamenii fiind unii pentru alții cel mai încântător spectacol. O urmă a acestui fenomen a rămas în piața de azi: totul e să știm, ca buni vânători de comori ascunse (și totuși vizibile) ale trecutului, s-o descoperim.